Nu ești cel mai bun, dar ai putea fi.
Nu-i așa? Asta îmi zic și mie, stai liniștit. Nu e vorba de un îndemn, ci mai degrabă de un truism. Nimeni nu mă poate contrazice când îmi spun, chiar și în gând, că aș putea fi cel mai bun în ceea ce îmi doresc să fiu. În meseria mea, în partea de părinte, de soț, de prieten… de om.
Poate e doar o filosofie de chibrit, dar care e procesul definirii „celui mai bun”? Ideea este că acest moment, de acum, poate fi o bună oportunitate de a te convinge că poți fi, măcar în mintea ta, cel mai bun în ceea ce faci.
În acest caz, al faptului că „TU ești cel mai bun!” nu e nevoie de repere, nu e nevoie de dovezi incontestabile. În ceea ce te privește, discuția cu tine însuți este simplă: „Bă, ce bun sunt!”, la care tot tu vei răspunde: „Așa este! Am făcut o treabă de care sunt mândru!”. Întotdeauna am avut impresia că NU este bine să port astfel de discuții cu mine, chiar dacă mă încurajează, chiar dacă mă motivează să rămân acolo.
Bineînțeles că știu că exagerez și în dialogul cu mine, și în dialogul cu alții. Dar nu asta contează. Contează că mi-e foame în fiecare zi să învăț, să descopăr și să observ lucruri absolut minunate pe care, chiar dacă ieri erau acolo, nu le-am văzut. Contează că fac lucruri să se întâmple, că mă lupt și accept provocări. Eu sunt cel mai „3,14zdos” pentru mine. Asta e, poate nu e bine să o zic cu voce tare și altora, dar vă aisgur că sunt modest la alte capitole.
Mă distrează enorm când discut cu persoane cărora le spun: „A, poate nu știați, dar eu sunt un geniu.” Văd în ochii lor, în prima fază, o nedumerire soră cu neînțelegerea frazei abia rostite. Apoi fața li se teatralizează într-un zâmbet mirosind a neîncredere și o ușoară milă: „Săracu’, băiatul ăsta e nebun!”. Așa e, și? Dacă nu deranjez pe nimeni, nu se acceptă nebunia de acest gen?
Nu spun că nu aș fi, dar mi se pare mai interesant procesul cauză – efect din acest context. Stai un pic, nu am voie să spun că sunt geniu? Poate cineva în lumea asta să-mi demonstreze că NU aș fi? Nu rezultatele testelor de inteligență ne legitimează ca genii. Nu diplomele sau certificatele de competență.
De ce nu ar fi suficient să fiu geniu doar pentru că asta îmi face bine? Nu e aroganță, atâta timp cât nu periclitezi imaginea altcuiva, atâta timp cât nu există element de comparație. Nici nu ar putea exista. Adevărul este că nu am întâlnit nicio persoană „mai geniu” ca mine. Așa cum nu am întâlnit persoane „mai oameni” ca mine.
Colegule, toți putem fi genii, atâta timp cât facem ceva cu pasiune, atâta timp cât ne investim existența noastră în învățat și educație, în efortul de a deveni „cea mai bună versiune a noastră”.
Comenteaza