A trecut vremea, dragii mei, când ne mai puteam servi unii altora – bunici spre nepoți, străbunici spre nurori – platitudini de genul „Pe vremea mea…!”
Am evoluat atât de mult ca societate, ca tehnică ori mentalitate încât, în acest moment, trăim vremuri surprinzătoare, extrem de șocante și aceasta e ideea la care vreau să vă gândiți.
Să luăm un exemplu: la noi în firmă lucrează ‘nea Andrei, șoferul nostru, 58 de ani – care a prins Lumea „veche”.
Dar, vedeți voi, dragii mei, ‘nea Andrei nu prea are voie și nici nu i se permite să nu intre în contact cu tehnologia, căci noi suntem jurnaliști și ne servim de ea în orice secundă.
Astfel că ‘nea Andrei trebuie să știe să manevreze GPS-ul de pe telefonul mobil, să primească pe WhatsApp „share-location” cu locul unde trebuie să ajungem la interviu, ba chiar să facă și niște filmulețe dacă a văzut un accident. În această firmă lucrez și eu, un om ce mă apropii de 40 de ani – trăitor între cele două regimuri, cel comunist și cel al libertătii. Crescut în prejudecățiile politeții cu cheia la gât, a caricuturilor din Urzica și confruntat cu noile realități ale tranziției și post-tranziției.
Eu sunt cel care se stresează, își face griji pentru ziua de mâine și face din statul până la 2 noaptea un sacrificiu, pentru o medalie virtuală de onoare.
Însă pe mine nu mă înțelege Marius, alt coleg, născut la doi ani de la moartea lui Ceaușescu și pe care îl doare în cot de comunism, fiindcă el a crescut pokemoni într-o libertate a rațiunii pe care eu nu cunosc.
Marius nu are traumele mele din copilărie cu lipsa dulciurilor, sau a singurei perechi de pantofi, însă Marius e un copil părăsit de parinți care au stat toată copilăria lui la muncă în Spania.
A crescut vulnerabil, temător să își asume răspunderea. Nu suportă presiunea și fuge mereu spre o stare iluzorie de confort.
În fine, Sorina, cea născută în anul eclipsei 2000, nu are nicio apăsare majoră. A crescut între tablete, telefoane mobile, iar când și-a luat buletinul avea de 6 ani deja Facebook pe care îl consideră acum o platformă de pensionari.
Noi, toți, trebuie să lucrăm în același birou fiindcă atât de mult s-a micșorat timpul dintre generații încât aproape că prăpastia metaforică poate fi dată uitării.
Lumea viitorului are două coordonate: adaptabilitatea și cinismul.
NU mai e timp să îți faci culcuș în vise despre viitor, în casa pe care o să ți-o cumperi. Pentru că noi nu stim nici măcar dacă conceptul de familie va mai exista peste 50 de ani.
Și va trece și vremea emoțiilor, a generotizității. Fiindcă va veni și vremea în care, ca patron de firmă, va trebui sa îi spun șoferului nostru, ‘nea Andrei că am cumpărat două mațini cu pilot automat, „self-driving”, astfel încât prezența sa în firmă nu mai este rentabilă.
În anii ‘70, aș mai fi tolerat să stea în firmă un an, doar ca să ajungă la pensie.
În 2030, plecarea se va impune de la sine.
