A fost odată ca niciodată o cofetărie.
Și cofetaria asta era condusă de un maistru cofetar. Bineînțeles! În cofetărie se făceau cele mai bune prăjituri din oraș – cu creme exotice, cu blaturi pufoase, cu ornamente rupte parcă din povești cu prințese.

Într-o zi în cofetărie intră un om bogat cu fiica lui de 5 ani, 4 luni și 2 zile, cum aveau să afle toți angajatii și toți clienții care erau la acea oră  în cofetărie. Bărbatul, destul de dolofan și chel, era un tată foarte fericit și mândru de faptul că fetița lui știa exact câți ani are. Pardon: câți ani, luni și zile are. Era probabil un semn de desteptăciune. Ce părinte își dorește un copil tolomac? „Ia spune la nenea! Câti ani ai tu?” – acel gen de tată. Mda!

De cele mai multe ori un tată nu intră într-o cofetăria cu fiica lui doar să stea la taclale cu vitrina. Bineînțeles ca își doreau „ceva dulce”. După câteva minute însă printre lacrimi de copil răzgâiat apare și problema: cofetăria nu vinde acadele!

„Vreau acadea! Tati, vreau acadea! De ce nu îmi iei o acadea? Nu am fost fetiță cuminte astăzi?”
„Ba da, draga mea! Nenea nu are însă acadele!”
„Dar de ce? De ce nu are?”

Eu aș fi răspuns „De ki-ki!” cum îmi răspundea mama atunci când îmi începeam tirul de întrebari cu „De ce!”.  Bine, bine, dar ce facem cu fetița care își dorea o banală acadea? Ce să facă maistrul cofetar? De ce nu înțelegea copila că nu se poate? Această cofetărie este o cofetărie de prestigiu care vinde cele mai bune prăjituri din oraș și nu guma sau acadele.  Nu se poate așa ceva! Nu, nu, nu!

Cofetarul își spunea, în mintea lui:

„Să plângă fetița! Să se dea cu fundul de pământ până crapă gresia!

Incredibil ce gălagie poate să facă un copil.

Oare cum se fac acadelele?
Apa, zahăr și un băț. Mda!

Să fac, să nu fac? Să fac, să nu fac?”

Fetița se gândea în sinea ei, în timp ce plângea:

„De ce nu îmi dau o acadea? Suntem într-o cofetarie unde se mănâncă dulciuri? Și acadeaua e dulce! Să îmi dea o acadea! Vreau acadea!”

Glumesc. Nu știu la ce se gândea fetița. Pe măsura ce îmbătrânești nu mai auzi gândurile copiilor. Sunt pe altă frecvență. Totuși, cred că asta m-aș fi gândit eu, ca și copil. E greu să îți aduci aminte cum te-ai fi gândit când erai mic.

Pe bune acum, ți se pare exagerată reacția fetiței? Da, e răsfățată! Și? Nu îi face bine la moralitate? Hai să fim serioși! De ce nu se duce cineva din cofetărie, să pună o cratiță pe foc și să azvârle un pumn de zahăr, să stropeasca puțin cu apă și să toarne caramelul peste un băț?

Omul are bani. Se știe! Va plăti pentru efort! Bucuria de pe fața fetiței îi va deschide portmoneul. Toți știm asta!

Va fi de trei ori mai fericită pentru că în loc de o acadea normală va primi o stea de zână. Eu asta i-aș spune. Nu cred că cineva ține într-o cofetărie o formă de acadele în forma de sferă. Acadeaua falsă va arăta ca un petec dintr-un pantalon de zahăr. Dar ce contează? Va fi o acadea fermecată!

Dar dacă vor veni și mai mulți copii, care vor dori acadele? Azi acadele, mâine gumă, poimâine napolitane cu cremă de cacao și peste o săptămână sandwichuri cu șuncă de Praga.

„Tu, fată, aici e cofetărie nu alimentară!” îi vine să strige cofetarul fetiței.

Da dom’le dar totuși e apă, zahăr și o scobitoare.

 

Fiți creativi, în fiecare zi!

 

PS: Pentru cei care cred că am băut gaz astăzi – este o „poveste” despre o temă care îmi este foarte dragă – lupta dintre „Clientul nostru, stăpânul nostru” și „Îmi pare rău, nu facem așa ceva!”. Pe de o parte câștigi bani dar pierzi altceva, pe de cealaltă parte pierzi bani dar câștigi ceva. Ce?

 

Foto: wikimedia.org