De vreo 3 sau 4 ani, de când este publică identitatea vizuală a jocurilor olimpice de la Londra, am auzit cu toții zeci sau sute de voci care răstigneau sigla ce câștigase prin „licitație publică” (probabil) proiectul vizual al unui mega-concept – Olimpiada.

Am citit. Am analizat. Am tăcut.

Am învățat de ceva vreme încoace să nu judec un proiect de identitate fără să văd declinările, proiecția logo-ului sau aplicațiile lui. Excepție fac situațiile în care urâțenia aparentă este înlocuită de… oribil, de incapacitate tehnică sau spirituală. În cazul de față am fost îndulcit în tendința de a califica drept idioată identitatea Olimpiadei de un oarecare farmec derivat poate dintr-o estetică a urâtului. Mi-am imaginat, am gândit soluții în care sigla ciudată ar fi putut crea emoție în ciuda aparentei brutalități.

Sunt dezamăgit

Recunosc, mă așteptam la mult mai mult din partea britanicilor – unii zic că din acest popor izvorăște crema designului grafic contemporan. Am așteptat cu sufletul la gură să văd intro-urile de broadcasteri (de pe TVR) să văd cum… aplică, cum preamăresc, cum rezolvă problema logo-ului în simplul act al promovării.

Un mare rahat! Să mă ierți dar nu pot scoate un alt „epitet”. Când am văzut elementele vectoriale folosite în spotul de promo (direct de pe Istockphoto), simplitatea retardată a folosirii formelor, imaginile fușărite ce au „chiulit” de la sesiunea de post-producție (imagini fade, fără corecție de culoare), jingle-urile de pe vremea lui Pazvante și alte câte altele… am fost sincer întristat.

Nu mai vorbesc de fonturile folosite (oribile), de burtiere, de grafica de evenimente sportive – toate dintr-o altă epocă. Foarte…dezamăgitor.

Să fim creativi… data viitoare!