Și s-a terminat și Olimpiada de anul acesta. Ca niciodată am apucat să mă uit destul de mult la transmisiile în direct de la Londra. Am avut plăcerea să mă uit la sport, la rezultatele muncii unor oameni extrem de pasionați, fără să am nici o urmă de patimă legată de nații. Asta nu înseamnă că nu am ținut cu românii, dar nici că m-am agitat vis-a-vis de succesele sau eșecurile „alor noștri”.

Așadar, articolul nu este despre nici un fel de „Bravo” sportivilor noștri, ai lor sau a celorlalți. Este un articol de apreciere maximă personală pentru absolut toți cei care practică sport de performanță. Olimpiada este doar o sărbătoare mai amplă care ne aduce aminte cât de speciali sunt acești oameni, care muncesc doar pentru a se compara pașnic unul cu celălalt.

Fenomenal

Așa mi se pare tot ceea ce înseamnă viețile acestor sportivi, dedicate unei meserii a căror reguli sunt atât de clare și de simplu de respectat.

Visez cu o inconștiență acră momentul în care aceleași reguli se vor aplica și în viețile noastre profesionale, reguli care să facă liniște în haosul de care avem parte în România. Mă refer aici, atât la lumea antreprenorială cât și la cea corporatistă și de angajați. Să muncești, să te afli într-o competiție loială, să fii apreciat și, din când în când, declarat câștigător, pentru simplul motiv că ai trecut primul linia de sosire și nu pentru că ai avut noroc sau pile.

Acest lucru se întâmplă de mult, în foarte multe companii. Știu asta. Ce mi-aș dori însă, este să mă întâlnesc cu cazuri în care regulile sportive să se respecte mai ales între companii și nu atât în interiorul lor. Probabil că e imposibil.

Revenind la sportivi, unul din lucrurile extrem de emoționante pe care le-am urmărit au fost momentele în care câștigătorii erau copleșiți de momentul victoriei. Să mă ierți, însă nu am să pot niciodată interpreta acel plâns din suflet, ca „lacrimi de bucurie”. Consider metafora extrem de nedreaptă și mult prea poetică chiar si pentru gustul meu de „metaforist comercial”. Acel moment în care sportivul își vede împlinit visul, în care e declarat câștigător, mi se pare momentul în care se plâng toate lacrimile abținute din toți anii de chin, de concentrare și de efort. Este poate singurul moment în care sportivul își permite să-și recunoască durerea. Binențeles că e bucurie, binențeles că e un sentiment incredibil de împlinire, dar pe lângă toate acestea, sincer cred că există și o durere a victoriei.

Fiți creativi, în fiecare zi!

 

Foto: http://inapcache.boston.com