În România există aproximativ 320 de oraşe. Ministerul meu de Marketing va promova o lege prin care toate primăriilor acestor oraşe vor fi obligate să îşi organizeze cel puţin trei tipuri de afaceri: o brutărie, o afacere specifică zonei şi o alimentară.
Nu am înţeles niciodată de ce nu există această deschidere din partea tuturor primăriilor, pentru a crea sau facilita produse pentru publicul larg. Ministerul meu va promova antreprenorizarea primăriilor şi le va obliga să îşi dezvolte aceste „afaceri” pe cel puţin trei componente deja amintite.
Spaţiul:
Din punct de vedere locativ nicio primărie din România nu are vreo problemă în a găsi locaţiile necesare pentru realizarea produselor şi distribuirea lor. Şi chiar dacă are, dat fiind faptul că totuşi vorbim despre o entitate juridică ce conduce oraşul, îmi vine greu să cred că nu se pot descurca să îşi facă rost ( fie la schimb, fie sub formă de “o mână spală pe alta”).
De ce brutăria?
Ca şi produs de bază, pâinea mi se pare cea mai „abordabilă” din punct de vedere al universalităţii consumării produsului. În România pâinea e “sfântă”. Toate primăriile oraşelor vor fi obligate să îşi organizeze “brutăria de stat” astfel încât acest produs de bază să fie vândut cu un adaos stabilit prin lege de exact 15%. Asta înseamnă că o franzelă de 600 gr. va fi disponibilă tuturor locuitorilor oraşului la un preţ de 1,5 lei.
Sumar:
- Locuri de muncă create: 5 slujbe x 320 de oraşe = 1600 de noi locuri de muncă (dintr-un foc);
- Reţete aprobate la nivel naţional = garantarea unei pâini bune din punct de vedere calitativ şi posibilitatea de control maxim al producţiei/brutărie/oraş astfel încât să se fure cât mai puţin (o pâine albă înseamnă 500 gr. făină albă, 20 gr. drojdie, consum electricitate pentru coacere, cost forţă de muncă – toate costurile fiind calculate la nivel global ca şi costuri de producţie finală, adică vor exista marje foarte mici de fluctuaţii ale costurilor);
- Contractarea unitară a organizării iniţiale si a materiei prime – tot la nivel naţional în funcţie de volumele estimate de populaţia fiecărui oraş (producţia fiecărei brutării va încerca să acopere 20% din necesarul oraşului, lăsând suficient loc şi persoanelor juridice private).
Ce înseamnă afacere specifică zonei?
Aşa cum este şi normal, geografic vorbind, specificul zonei avantajează anumite domenii de activitate: creşterea porcilor, procesarea lactatelor, legume, fructe, etc. Fiecare primărie va fi obligată să îşi asume acest obiect de activitate particular zonei astfel încât în cel mai scurt timp să prezinte un business plan vis a vis de organizarea producţiei şi desfacerii acelui business. Gândiţi-vă că pentru organizarea unei facilităţi de producţie costurile se învârt în jurul a 300.000 de euro/”bucată”. Asta înseamnă la nivel naţional o investiţie de 96.000.000 de euro. Ceea ce nu mi se pare deloc mult. Prin această “afacere specifică zonei” se va stimula producţia casnică la nivel micro sub reglementări clare şi avantajoase pentru cei care au în grijă astfel de gospodării.
De exemplu, tăranul din satele limitrofe oraşului va primi 1,5 lei pentru un litru de lapte furnizat „curat” către centrele de colectare ale primăriei. Asta înseamnă că va primi cu aproape 35% mai mult decât ar primi de la un producător privat. Un astfel de lapte procesat de către primărie ar ajunge în magazine la 2,5 lei/litru luând în considerare faptul că tot ce înseamnă ambalaj se va produce la nivel naţional (sub o marcă naţională) şi că se va păstra aceeaşi regulă de “un adaos maxim de 15%”.
Alimentara oraşului
Este tot un tip de afacere cu profit maxim controlat, gestionat de primărie, în locaţii proprii şi cu personal propriu astfel încât să reunească sub un concept naţional unitar tot ce înseamnă vânzarea de produse de bază, exclusiv de la producători români.
Pentru a nu face o competiţie neloială, toate aceste afaceri vor avea limitări de volume în funcţie de numărul populaţiei. Toţi privaţii vor avea „suficient loc” să se desfăşoare prin metodele deja existente. Ideea de bază este ca primăriile să contrabalanseze într-o mică măsură Oferta pieţei.
Statul, cred că poate să fie un jucător, un competitor care să „încurce” monopolul privat. Şi apoi, de ce să nu creăm locuri de muncă, de ce să nu ajutăm producătorii locali?
Presupunând că fiecare afacere înseamnă angajarea în medie a câte 5 oameni, vorbim din start de 4800 de locuri de muncă. Nu e mult, nu e puţin, mai cu seamă că totul poate fi integrat la un nivel macro. În articolele ce vor urma, pe această temă, Ministerul de Marketing va construi 100.000 de locuri de muncă „la stat” care să nu fie incluse în sfera “funcţionarilor publici”.
Vorbim de angajaţi care îşi vor câştiga salariul în totalitate şi, în plus, vor genera venituri pentru proiecte specifice la nivel naţional.
Vorbim de afaceri ale statului, ale primăriilor, ce se vor promova şi îşi vor juca soarta de la egal la egal cu agenţii economici privaţi.
În final, vorbim despre gânduri şi vise ale unui Minister care nu există încă şi care gândeşte în termenii Realităţii economice.
Fiţi creativi, în fiecare zi!
Comenteaza