Ca și infracțiune, “atențiile” sunt cele mai iubite de români. Toată lumea știe că nu e bine, că nu se face și că e “bibi”. Majoritatea însă, nu se lasă! Îmbrățișează în continuare această dulce mită. Dacă ar fi să calculăm, toți am dat șpagă direct sau indirect măcar o dată în viața noastră. Vorbim de șpaga de amatori, cea de „mulțumesc” și nu cea industrială, a profesioniștilor, a celor care fac performanță în acest domeniu.

Vinovații nu sunt doar cei care iau șpagă

Sunt multe situații în care șpaga nu e dată cu plăcere. La Primărie, de exemplu, îți vine să urlii, să te bați cu toți funcționarii atunci când plătești taxe. Când avem nevoie însă de ceva „mișculație”, de o amânare, de o anulare sau de ceva „mai repede”, nu știi cum să dai mai bine!

Șpaga este prea dulce: și de primit, dar mai ales de dat. Un exemplu clasic de putere a unei promisiuni de brand perfecte.

Eu cred că ajutorul în rezolvarea unei probleme e cel mai bun produs. Se vinde de la sine! Oamenii se simt obligați să plătească pentru asta. Vor să plătească pentru asta! Insistă să plătească!

Scoate cineva un serviciu similar pe piață? Cu o promisiune de vânzare atât de clară, cu un branding atât de bun?

Am fost martor la zeci de contexte în care doctorul sau funcționarul nu vroia să ia șpagă, din diferite motive. În aceleași situații omul care era ajutat era foarte îngrijorat că nu i se acceptă șpaga. Insista, se ruga de doctor, amenința („Domnu’ doctor! Nu se poate! Îi las aici!”). Eu cred că în 50% din cazuri, vrem să dăm șpaga pentru că NU MAI CREDEM că un simplu mulțumesc mai valorează ceva. Ca să fim liniștiți sufletește, AVEM NEVOIE să materializăm acest “mulțumesc”, de aici rezultă „șpaga cu drag”.

Oricum șpaga e contextuală. De cele mai multe ori e un cadou de recunoștință. Acesta devine șpagă doar când destinatarul este plătit deja indirect de tine (prin taxe și impozite). Sunt sigur că Legea e mult mai complicată. Încerc doar să explic faptul că șpaga primordială e mai veche decât birocrația sau statul. A avut timp să se perpetueze. A avut timp să devină, pentru că promite satisfacție garantată, parte din comportamentul nostru social.

Când se dă ȘPAGĂ CU DRAG

Șpaga poate deveni dăunătoare atunci când nu se respectă câteva reguli simple, de bun simț. Ca orice drog, atunci când creează dependență, cei care sunt consumatori, devin agresivi, nu își mai fac treaba decât dacă primesc, devin răi, devin inumani. Așadar, pentru ca șpaga să existe în condiții de moralitate (și nu de legalitate) ar trebui să se respecte următoarele „reguli”:

  • Șpaga nu este obligatorie.
  • Șpaga poate fi și în produse. Banii nu sunt importanți. Foarte mulți cred că dacă nu dai bani, ci dai o sticlă de pălincă, atunci nu e șpaga. Tot aia e!
  • Șpaga nu se cere = Șpaga nu se așteaptă. E foarte important să nu existe o conversație între cel care primește șpaga și cel care va da șpagă (sau o negociere). Și nu pentru că există riscul de a fi înregistrat sau urmărit ci pentru că nu trebuie să speri să parvină. Când ceri șpagă omul este atacat, este insultat. Dacă nu ceri, omul devine „obligat” (în capul lui). Iar dacă nu are de unde să îți dea bani, promovarea care ți-o va face, crede-mă, va fi mult mai valoroasă. Ăsta e personal branding-ul puternic, cel adevărat! Omul care cere șpagă este un infractor. Omul care nu cere șpagă dar primește ce i se dă, este „om de treabă”.
  • Șpaga nu are preț de listă. Este important ca omul să dea cât are și cât își permite (asta dacă vrea să dea șpagă). Crede-mă, omul se informează. Are de unde. Există promotori de prețuri. Atâta timp cât nu sunt mulți, atâta timp cât informația are accentele de secretomanie potrivite, e perfect.
  • Problema ți se rezolvă onorabil, indiferent de situație. Nimeni nu vrea să „mulțumească” atunci când nu e satisfacut. Nici măcar din politețe.

Afișele din Spitale și din Primării cu „Aici nu se dă șpagă” sunt cea mai proastă abordare a problemei în sine. Comunicarea și marketing-ul pe astfel de probleme este mult mai sensibil, mult mai adanc înfipt în comportamentul nostru. În plus, toată lumea știe că nu e real. E ca și cum ai lipi pe ușa unei crame un afiș cu „Aici nu te facem beat!”.

Fiți creativi, în fiecare zi!

 

Foto: http://www.andrewgriffithsblog.com